De la Orhan Pamuk am învățat că fiecare roman are un centru. Adicătălea nu orișicare roman, ci ăla Bun. Sunt cărți de tot felul. Romanele de aventuri, de mister și alte cărți „de duzină” au un centru foarte previzibil. De obicei, în romanele Agathei Christie (de exemplu), acest centru coincide cu momentul când se dezleagă enigma. Lectura unor cărți de acest gen este un ritual reconfortant. E ca și cum ai privi cu adorație ceașca din care zilnic îți servești cafeaua. E o chestie plăcută, dar, în esență, lipsită de orice noimă.
Prin contrast, romanele „bune” au centrul pe undeva pe-acolo, într-un loc pe care nu-l știe nici cititorul, nici autorul. Dar ambii cooperează întru descoperirea lui. Și asta e o aventură a spiritului care nu te lasă indiferent. Atât scriitorul, cât și cititorul îi deslușesc contururile pe dibuite și cu atât mai mare savoarea de a-l afla în cele din urmă și de a-l recunoaște: aha, deci aici te-ai pitulat!
Despre toate astea Orhan-efendi scrie foarte bine în „Romancierul naiv și sentimental ”, o carte pe care o recomand cu mare căldură…
Mai degrabă sentimental decât naiv, abordez cu meticulozitate vol.3 din epopeea lui Haruki Murakami „1Q84” . Caut centrul. Îl bâjbâi fără să-i dau de capăt. Personajele par a fi niște marionete care se mișcă fără noimă pe o scenă învăluită de lumina a două luni. Nu știu ce să zic… parcă ar fi din carton. Au lungime și lățime, dar adâncimea le lipsește cu desăvârșire. Situațiile par să fie o repetiție înverșunată a ceva ce deja s-a produs. Unicul personaj tridimensional este un tip grețos pe nume Ushikawa. Ăstuia îi descoper niște calități pe care nu le-aș fi intuit în ruptul capului. Știi tu, la Haruki -sensei, trebuie să fie neapărat un personaj în căutarea Eului pierdut. Unul care să vorbească direct din gura autorului în urechea cititorului.
Ei, aici personajul respectiv se dovedește a fi anti-eroul. Cum ziceam, un tip grețos. Dar interesant. Să vezi ce chestii scoate:
Viețile voastre sigur au mare importanță pentru voi, își zise el. Și sunt de neînlocuit. Asta înțeleg. Dar mie îmi sunt paralele. Pentru mine, unul, nu sunteți decât niște decupaje de hârtie care se perindă pe fundal. Singurul lucru pe care îl vreau eu de la voi e să nu cumva să mă încurcați. Faceți bine și rămâneți doar niște decupaje.
– Da, mă Fund-de-pară! strigă el după o femeie între două vârste, cu un posterior modelat ca o pară, care tocmai trecea prin dreptul său. Nu ești decât un decupaj! N-ai substanță, n-ai nimic! Știai asta? Bine, tu ești cam durdulie pentru o foiță de hârtie.
Însă privind lucrurile așa, tot ce era cuprins în acel fundal începu să-i pară „fără sens” și „paralel”. Poate că până și fundalul în sine era ceva imaginar. Poate că el însuși era de fapt cel păcălit de acei oameni-decupaj, lipsiți de substanță. La acest gând, pe Ushikawa îl cuprinse treptat neliniștea…
Cam atât se poate spune despre personajele din volumul trei. Și totuși…
Și totuși îmi dă târcoale un gând. În „Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă ” Haruki Murakami povestește despre cum a alergat el super-maratonul. (Pentru cine nu e la curent, super-maratonul e un maraton de 100 de kilometri). Ei bine pe la kilometrul 50 e normal să fii superistovit, iar pe la kilometrul 60 te gândești cu toată seriozitatea să renunți. Însă pe la al optzecilea kilometru se produce o transformare. Dacă nu e a doua răsuflare, o fi fiind a opta. În tot cazul, organismul se adaptează noii forme de mișcare și brusc realizezi că poți alerga la nesfârșit. Poți alerga până nu cazi lat pe pământ. Senzația asta este deopotrivă eliberatoare și transormatoare. De parcă ți s-ar deschide brusc a patra dimensiune. Eu nu știu precis, căci nu-s alergător, de aia și sunt nevoit să-l cred pe sensei pe cuvânt.
Deci, ce-ar fi să comparăm „1Q84” cu un super-maraton? Sunt aproape sigur că e așa. Ce-ar fi să presupunem că Haruki Murakami nu are nici cea mai vagă idee unde s-o fi aflând centrul romanului pe care s-a aventurat să-l scrie. Însă, în amintirea experienței sale mistice de super-maratonist, dânsul forțează nota la maximum încercând să reproducă acea stare. Starea în care are loc Marea Transformare. Și cercul apare de la sine.
În tot cazul e o senzație nemaipomenită să ajungi la linia de finiș.
